Rezumat: Ideea eseului este bazata pe subiectul cartii lui Hannah Green, “Nu ti-am promis o gradina de trandafiri”, urmarind in mod special aspecte care tin de dimensiunea sociala, de iesirea “in exterior” a fiecaruia dintre noi, ca finite sociale. Boala devine, in aceasta carte, un raport al fortelor dintre interior si exterior. Atunci cand simte ca nu mai face fata, cand este mintita si dezamagita, izolata social, eroina se recreeaza in interior, intr-o lume de care este acceptata conditionat, atata timp cat « nu iese inafara ». Boala psihica devine autoizolare nociva, dar bazata benefic pe dorinta de autoprotectie, deci pe instinctul primar de supravietuire. De aceea devine atat de greu sa iesi dintr-o « zona de siguranta » pentru a infrunta din nou lumea, in normalitate. Salvarea se construieste prin cuvant. Deborah revine in realitate, vorbind cu psihanalista sa, cu sine insasi, invatand sa comunice si sa se comunice. Chiar cand acest lucru inseamna durere sau dezamagire.
Atunci cand nu sunt sanse pentru a face fata pericolului, tendinta instinctuala este cea de retragere. Ramane astfel, cel putin, speranta inertiei interioare, in care, fara a cere nimic dinafara, te consumi pe tine insusi pana la epuizare.
In acest stagiu o intalnim pe eroina romanului, aparent abulica, insa traind de fapt intr-o economie a resurselor indreptate catre exterior, unde este minciuna, tradare, lipsa de intelegere – cu alte cuvinte, Pericol.
Cei nebuni sunt cei care s-au retras din aceasta lupta continua care inseamna realitate, dar si social, interactiune. Boala inseamna a capitula iesind dintre oameni. Insa, pentru Deborah, negarea realitatii se face prin retragerea intr-o realitate personala, in care regaseste, voit sau nu, interactiune, reguli, presiune « sociala ». Acest paradox este poate cheia revenirii ei catre realitate. Impreuna cu psihoterapeuta ei, Deborah se regaseste intru comunicare, deci isi regaseste umanitatea si posibilitatea de a fi printre ceilalti. Si implicit, de a lupta.
Deborah este adusa in clinica nu in primul rand pentru comportamenul ei bizar, care dureaza de ani de zile, ci pentru « tentative copilaresti de suicid ». E poate modul in care realitatea normala alege sa vada si sa treaca nemiscata pe langa cei care cer ajutorul, pana in momentul in care un gest agresiv responsabilizeaza. Sau poate dorinta noastra de a trai in inertie, asa cum de multe ori se hranim din aparenta lucrurilor, pentru ca este mai confortabila. In ciuda enormei lor iubiri si implicari active in viata fiicei lor, cei doi Blau au stat in asteptare, in speranta, nespunand lucrurilor pe nume pana cand lucrurile ‘s-au spus’ cumva singure in aceste tentative de suicid. Din acest punct de vedere, familia Blau devine si metafora in patru dimensiuni a unei fiinte umane, fiecare in parte reprezentand partea toleranta, partea care lupta, partea care se retrage si cea care nu accepta situatia in care se afla, care nu negociaza.
Cu cat lucrurile scapa mai mult de sub control in realitate, cu atat in lumea ei, puterea Yr-ului creste. Antaerrabae, Putul, Adunarea. Si Cenzorul, asimilat unui personaj colectiv interior, asemeni Corului din tragedia greaca, care pronunta verdictul dat de soarta si are greutatea cuvantului.
Drumul lui Deborah catre vindecare este o odisee interioara care se indreapta incet incet catre exterior, redescoperind forta de a face fata lumii sociale. Spre deosebire de calatoria lui Ulise, care este centrata pe reactii externe si interactiune sociala (castigul odiseei fiind descoperirea si invingerea demonilor interiori) Deborah lupta cu interiorul sau, dar invata sa si reactioneze inafara, castigand in timp dimensiunea sociala a existentei. Drumul ei este unul catre afara, unul prin care isi intoarce ochii de la lumea interioara catre lumea externa. Intoarcerea nu poate fi facuta oricum, ci pe masura ce copilul din ea isi vindaca ranile, tumorile.
Din nou, dimensiunea bolii revine in plan social, traumele lui Deborah fiind de fapt traume psihosociale pe care nu le-a putut digera, nu le-a putut scoate inafara, adunandu-le interior intr-o tumora, fizic si metaforic in acelasi timp. Trauma sa se ‘incorporeaza’ la nicelul sexualitatii sale, in corelatie si cu varsta la care traieste sentimentul de rejectare, si cu modul in care alege ‘sa se retraga’ din lume : retragandu-si identitatea, fiinta intima pentru a nu o mai expune si pentru a nu mai fi mintita, vulnerabilizata.
In fiecare mediu, social (scoala, tabara de vara, spital) sau familial (prin nasterea a inca unui copil) ea este mai intai detronata, apoi se simte indepartata. In familie, dupa incercarea nereusita de indepartare a surorii ei mai mici, Deborah isi castiga locul prin autoizolare. Devine speciala, bizara, si capata atentia parintilor ei. Ajutorul lor devine insa inutil, intrucat ea nu ‘se poate spune pe sine’, nu isi poate auzi celelalte traume, deci nu le poate consuma. In acest fel, ajutorul parintilor devine un fel de pansament cu alcool pus pe o fractura grav. Gestul exista, dar nu si vindecarea.
Pe masura ce se dezvaluie, Deborah incepe sa se vindece (reactiile Yr-ului sau interior sunt puternice si dispretuitoare dupa fiecare marturisire facuta psihanalistei, pana cand isi pierd din forta si vor putea fi invinse.
Productivitatea semantica a lui Deborah pune intr-o alta lumina delirul psihotic, mai ales in virtutea realitatii unei vindecari (Deborah iese in cele din urma din spital si alege calea integrata social, de a trai printre oameni, nu pe langa ei).
Cuvantul este in aceeasi masura aducator de echilibru, construind potentialitatea fiintei ei (Dasein-ul heideggerian), dar si indepartand-o de fiinta sa existentiala (Yr-ul este o recreare prin cuvant a propriei sale fiinte, in izolare de exterior).
Tot limbajul este cel care valorifica comunicarea si sentimentul de apartenenta sociala in comunicarea ei cu Carla, ajutand-o pe aceasta sa isi recupereze limbajul (cartile citite si memorate), deci informatia. Secventa este cu atat mai sensibila in ochii cititorului, cu cat trimite la miscarea de rezistenta a intelectualilor in lagare, care isi recitau unii altora poeziile invatate, isi povesteau cartile citite, sistemele filosofice invatate, pentru a nu uita – pentru a nu se uita pe ei insisi. Mai ales in contextul cronologic in care are loc cartea, aceasta paralela intre spitalul de boli nervoase si lagar este de o incarcatura emotionala uriasa, care tinde nu doar catre a explica, ci si catre a acuza pe cei care fac ca aceste lucruri sa se intample.
Dimensiunea psihoterapeutica a cartii este unda de rezistenta la care Deborah poate reveni atunci cand pluteste in inertie, sau din care se poate propulsa cand capata speranta. Impreuna cu psihanalista ei, Deborah pleaca in interior si reconstruieste. Unele structuri nu sunt destul de rezistente si se surpa, altele gresit construite o impiedica sa ajunga la lumina. Rabdarea si curajul ambelor da o noua dimensiune implicarii sociale. Cu siguranta, singura fiind, Deborah ar fi ramas in lumea ei protectiva, de detasare de real. Alaturi de aceasta terapeut care ii castiga increderea, care reuseste sa intre in logica ei privata si sa o aduca incet catre logica comuna, Deborah are curajul de a se reinventa social. Revenind in real, este doar o speranta ? Roman autobiografic, autoarea este dovada vie a « revenirii ». De cealalta parte, psihoterapeutul care citeste cartea invata sa intinda mana si sa nu se sperie de rezistentele pacientului sau, de ezitarile sale. Sa nu il condamne la boala, oricat de adanca ar fi prabusirea.
Demersul psihanalitic al terapeutei merge pe atingerea si disiparea ‘tumorii de furie’ pe care Deborah o tine in ea, impotriva lui – dar, paradoxal, impotriva ei, pentru ca ea este singura care are de suferit refuzand lumea.