Articol aparut in site-ul http//:www.topsanatate.ro
Ramane cu mine sau cu cealalta?

Se zice ca nu poti alege pe cine iubesti.  Asta ar spune-o mai ales persoanele care se afla intr-o relatie care e imposibila, pentru ca celalalt are deja pe altcineva, dar sentimentele si sperantele le tin intr-o stare de inertie in care primesc poate iubire, dar si multa suferinta.

Multe persoane in astfel de schema existentiala incep printr-o pasiune profunda, care pare mai puternica decat orice relatie oficiala. Asta face lucrurile mai simple si viata mai frumoasa. De multe ori insa, timpul nu schimba modul in care stau lucrurile, aseaza doar pasiunea si relatia intr-o schema care seamana aproape cu o noua casnicie.

Intrebarea continua mereu in interior si chiar in exterior, punand presiune asupra parenerului, este cand isi va parasi sotia, sau cand va alege intre ea si cealalta femeie din viata lui. Si totusi, o va parasi?

 O aventura nu inseamna numaidecat o relatie proasta in casnicie. E greu de acceptat asta, si pentru sotie, si pentru cealalta femeie, dar chiar asa e de cele mai multe ori. O aventura aduce doar ceva in plus, care e necesar, dar pare a fi disparut in timp: comunicarea, de exemplu, sau pasiunea. De multe ori, in loc sa duca la ruptura in cuplu, o relatie extraconjugala duce la o solidificarea cuplului: partenerul care inseala primeste pe de o parte lucrurile de care are nevoie, iar pe de alta pare dezvolta un sentiment de culpabilitate care il face sa fie mai atent in relatie, imbunatatindu-si pana la urma casnicia. In acest tip de relatie, cu cat se se pune presiune mai mare, cu atat partenerul se va indrepta catre relatia lui, renuntand la aventura. Daca presiunea nu e suficient de mare, el poate merge dual pentru o perioada lunga de timp.

 Uneori casnicia este deja terminata, insa pentru ambii parteneri este greu de acceptat acest lucru. Si raman din inertie intr-o relatie, doar din frica de a nu fi singuri, sau de a fi parasiti. In aceasta situatie, o aventura este aerul curat care apare dupa o perioada de uitare de sine. Cel care are aventura descopera ceva ce uitase: ca poti trai, ca poti iubi si poti fi iubit. Acest tip de aventura duce la o ruptura, uneori imediata, a casniciei.

 Mai exista si nehotaratul, care nu poate spune nu cand i se ofera ceva. El este un sportiv al relatiilor, si are si abilitatea de a se adapta, de a schimba, de a modifica, astfel incat sa fie bine. Minte frumos si fara sa se simta vinovat, ii place viata si cei din jurul lui se simt iubiti, pentru ca sties a farmece. Intr-o astfel de relatie, esti ca intr-un vartej in care, daca te lasi dus doar de declaratii, va dura mult timp pana sa iti dai seama ca doar ele iti raman.

 Dincolo de variante, exista iubirea adevarata, dar ea nu iti garanteaza intotdeauna un cuplu pe termen lung. Cu cat o relatie este construita in mod deschis, pe principii morale, care tin de comunicare, respect reciproc, sinceritate, cu atat mai mult ai sansa de a avea o relatie stabile, de lunga durata, de orice parte a baricadei ai fi.

Este relaţia cu părinţii bazată doar pe revoltă şi neînţelegeri, aşa cum se vehiculează, mai în glumă mai în serios, sunt adolescenţii atât de conflcituali şi părinţii atât de optuzi, sau dincolo de aceste mituri, există o relaţie reală, benefică ambelor părţi?

 Relaţia cu părinţii în adolescenţă

 Relaţia cu părinţii joacă un rol esenţial în evoluţia adolescenţilor şi în modul în care se raportează la modelele sociale. Deşi multă lume ar porni de la premisa că această relaţie nu poate fi decât conflictuală, de fapt nu e deloc aşa. Adolescenţii simt puternic nevoia părinţilor alături de ei, şi au nevoie de acest suport pe care să îţi construiască propriile aripi şi puterea de a avea propriile opinii, de a lua decizii în nume propriu, de a se dezvolta a fiinţe mature şi independente într-o lume care îi aşteaptă gata pregătiţi pentru ea. O comunicare deschisă cu părinţii în această perioadă le dă posibilitatea de a se dezvolta simţindu-se în siguranţă, fără a acumula în el frustrare, neputinţa, stimă de sine scăzută. Conflictele pe termen lung cu părinţii în perioada adolescenţei duc la acumularea unor emoţii negative puternice, care proiectează în timp o manieră ostilă de a reacţiona în lume. Nu doar ca adolescenţi, dar şi ca adulţi, ei învaţă în mod greşit că agresivitatea este o manieră de a rezolva lucrurile. De aceea, aceptarea conflictelor ca fiind o stare firească a lucrurilor nu este benefică. Aceste mituri nu fac decât să perpetueze o stare de lipsă de comunicare între generaţii.

 Mituri ale relaţiei adolescenţilor cu părinţii

 Adolescenţii nu au chef să vorbească cu părinţii. Contrar glumelor clasice făcute pe această temă, adolescenţii, se pare, caută de fapt o confirmare a faptelor lor şi a deciziilor pe care le iau la părinţii lor. Atunci când discuţiile sunt însă strict directive, ei nu se simt auziţi şi au tendinţa de a se retrage, creând acel sentiment de revoltă, care e perceput de părinţi de multe ori ca venind din senin. Dacă părinţii ar avea răbdarea de a accepta că există şi alte opinii decât cele ale lor, ar fi începutul unei mari prietenii. Chiar dacă e vorba de o opinie greşită, sau nu la fel de bună, un adolescent trebuie încurajat în a lua hotărâri singur şi respectat pentru ele, atâta timp cât îşi asumă consecinţele lor. Pe de altă parte, rigiditatea adolescenţilor în comunicare este adesea o altă sursă a conflictului. Pornind de la ideea că oricum nu vor fi susţinuţi, de multe ori, în loc să comunice, încearcă de fapt să îşi confirme teoria lipsei de comunicare. Devin interpretativi, ostili chiar, ajungîndu-se la ceea ce este de obicei numită „lipsa de chef a adolescenţilor”, adică răspunsurile scurte, scoase cu forcepsul. Ele nu sunt însă un semn al adolescenţei cât un barometru al relaţiei cu părinţii.

 Adolescenţii nu se pot înţelege cu părinţii. Mulţi au sentimentul că adolescentul cool este cel care nu se înţelege cu părinţii, iar cel care se înţelege cu ei e un fraier. Fals. Poate chiar dimpotrivă. Un adolescent cool este tocmai cel care reuşeste să îşi asume discuţii deschise cu părinţii, să le înţeleagă opiniile şi s le poată exprima pe ale sale. Binenţeles, asta e o imagine care nu depinde doar de adolescenţi. Căci şi mulţi părinţi greşesc devenind conflictuali în relaţia cu copiii lor doar pentru că nu pot accepta că aceştia au crescut, au propriile lor opinii. Impunând propriile decizii şi refuzând să îşi asculte copiii nu dau acestora altă şansă de a se exprima decât în mod conflcitual. Un dialog constructiv, în care fiecare are dreptul la o opinie şi hotărârire se iau împreună, sau fiecare pentru sine, cu condiţia să fie responsabil pentru hotărârea luată, e cheia unei adolescenţe uşoare atât pentru copii, cât şi pentru părinţi.

 Adolescenţii îşi mint părinţii. Mulţi părinţi pornesc de la această regulă pentru a-şi supracontrola copiii. Din dorinţa de a-i proteja, la o vârstă la care apare pericolul drogurilor, alcoolului, tutunului, al începutului vieţii sexuale şi a problemelor ce pot apărea de aici, ei transmit adolescentului un mesaj de neîncredere. Şi dacă acesta nu este crezut de mai multe ori, poate învăţa că adevărul este inutil, şi atunci îl foloseşte doar în lipsă de altceva. O atmosferă de încredere reuşeşte însă să depăşească aceste probleme şi beneficiile sunt multiple. Pe de o parte, adolescentul capătă încredere în sine şi se deschide în faţa părinţilor săi, având convingerea că nu este judecat şi este acceptat, crezut, susţinut aşa cum este. Pe de altă parte, părinţii primesc încrederea adolescentului şi obţin mult mai multă siguranţă că ştiu ce se petrece în viaţa lui decât controlându-l.

 Părinţii iau decizii împotriva copiilor adolescenţi. Acest mit porneşte tot din lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la lipsa de încredere şi la sentimentul pierderii controlului. Cum discută tot mai puţin, părinţii încep să îşi folosească imaginaţia şi anxietatea pentru a elabora scenarii privind viaţa copilului lor. Fără a verifica dacă este adevarărat sau nu, pot avea tendinţa de a reacţiona preventiv, impunând, restricţionând şi producând fără să vrea starea de rebeliune, atât de întâlnită în multe familii. Căci, cu cât controlul este mai mare, cu atât adolescentul îşi simte perioada de dobândirea a individualităţii mai subminată. Şi atunci reacţionează, apărându-se, exact aşa cum părinţii se temeau că ar putea-o face. Cu alte cuvinte, acţiunea în virtutea temerilor duce, paradoxal, la confirmarea acestora.

 Adolescenţii nu au nevoie de aprobarea părinţilor, dimpotrivă. Pentru adolescenţi este o perioadă cu adevărat dificilă. Este greu de găsit o variantă de mijloc, acceptabilă, între dorinţa lor de a-şi câştiga independenţa, pe de o parte, şi acceptarea faptului că încă depind de fapt de părinţii lor, pe de altă parte. In această dilemă, părintele care pune presiune îşi îndepărtează copilul .

 Cuvântele esenţiale în demolarea acestor mituri sunt cooperare, încredere, comunicare. Privindu-le ca principii ale relaţiei familiale, membrii sunt alături de ceilalţi şi astfel, fiecare perioadă dificilă din viaţa unuia din ei devine mai uşoară, mai acceptabilă, pentru că îi are pe ceilalţi alături.

 Despre dificultatea de a fi adolescent

Te-ai obisnuit cu faptul ca ai tai te privesc ca pe un alien. Orice ai face, nu e bine, orice ai ai spune, oricum tu nu intelegi nimic.
Fara minte, fara experienta, fara dreptul de a-ti exprima opiniile, simti uneori ca nici macar nu mai existi. Si ca trebuie sa tipi ca sa te faci si tu auzita….
Putem face cumva sa ne deprogramam parintii de la acest tip de comportament?

Cand erai mica mica erai in mod sigur o creatura adorabila pentru ai tai. Pentru a-si arata ca sunt parinti buni, au luat de la inceput asupra lor intreaga responsabilitate in ceea ce e bun si ce e rau pentru tine. Ce tip de hainite sa imbraci, la ce gradinita sa inveti, ce mancare sa mananci. A-ti asculta dorintele era pentru ei o interpretare a faptului ca te rasfata si implicit un semn de slabiciune din partea lor. Privandu-te de drepturi (cu exceptia momentelor cand reuseai sa ii manipulezi), te privau in mod automat si de obligatii, ei simtind in acest fel ca “iti ofera tot ce ai tu nevoie”, cu alte cuvinte, ca ei sunt parintii ideali. In fapt, ei te-au exclus din familie si te-au transformat intr-o prezenta pasiva a caminului lor. Asa se nasc majoritatea crizelor de comunicare odata ce intri in adolescenta. Pentru ca simti ca incepi sa existi, sa iti gasesti individualitatea, vrei ca prezenta ta sa fie luata in considerare. Vrei sa ai drepturi, sa spui ce gandesti, sa te aperi si sa iti faci propriile reguli. Numai ca nimeni nu te asculta. Asa cum ei nu obtin nimic prin tipete, nici tu nu vei obtine mare lucru cu tipete. Daca intelegi de ce ei fac acest lucru, iti va fi mai usor sa schimbi situatia.
Iata principalele cauze pentru care un parinte devine obtuz si refuza sa gaseasca un canal de comunicare cu copiii sai:
- vrea sa detina controlul. A dobandit o pozitie de autoritate care ii place si nu vrea sa o piarda. Orice ai face, al nu te asculta, pentru ca oricum el are dreptate. Tu nu stii nimic si el e singurul care poate hotari pentru tine. A incerca sa ii schimbi mentalitatea inseamna sa il detronezi, iar acest lucru se face greu fara o lupta deschisa.
- Ii este frica sa nu iti piarda iubirea. Este genul de parinte care se simte util prin faptul ca are grija de tine. Daca ii dovedesti ca te descurci fara el, se teme ca nu il vei mai iubi. Este parintele dependent, supraprotector si suparacios daca nu I se recunoaste faptul ca e cel mai bun parinte din lume. Acest comportament vine din nesiguranta si complexele sale. E important sa ii arati ca il iubesti oricum, chiar daca nu mai sunteti legati de cordonul ombilical
- Acesta e modelul pe care l-a invatat. Nu stie sa se poarte altfel. Este nesigur daca il scoti din tiparul care ii este cel mai comod si care ii da sentimental ca isi face datoria. Acest tip de parinte este foarte usor maleabil, pentru ca si el isi doreste independenta la fel de mult ca si tine.
- Nu are incredere in tine. Fie tu ai trecut printr-o experienta in care nu te-ai descurcat si el nu vrea ca acest lucru sa se repete, fie el insusi, la varsta ta sau mai tarziu, a trait o experienta traumatizanta si incearca sa te protejeze de propriile lui fantome. Daca te regasesti aici, incearca sa il faci sa constientizeze asta. Daca nu, du-l la psiholog. E nedrept sa platesti pentru trecutul sau.

In mod normal, un parinte trebuie sa accepte copilul ca parte activa a familiei inca de la inceputul existentei sale. Acest lucru se face nu doar oferindu-i ce are nevoie sau indeplinindu-i toate dorintele (chiar daca pentru tine pare solutia ideala). E nevoie si de obligatii. Responsabilitatea in cadrul familiei este foarte importanta si ne cladeste o personalitate puternica si echilbrata. De aceea, primul pas in a-ti castiga locul in familie, pentru a fi vazuta si auzita, este sa iti identifici drepturile si responsabilitatile, pentru a putea negocia mai departe relatia cu parintii tai. In acest fel le castigi respectul si tu insati capeti mai multa incredere in tine.
Daca in copilarie lucurile sunt mai simple, pentru ca noi insine ne simtim dependenti de parinti, in adolescenta lucruri incep sa se schimbe simtitor. Avem nevoie de spatiu, de intimitate, de a comunica cu oameni de varsta noastra. Izolarea adolescentului in sanul familiei poate duce la probleme de comportament si la dezvoltarea unor modalitati gresite de relationare. Adultul parinte trebuie sa inteleaga ca a iesi in oras cu prietenii este pentru un adolescent mult mai mult decat a pierde timpul: inseamna legarea unor relatii, invatarea unor reguli de comunicare, rezolvarea unor complexe. In grup adolescentul se poate raporta la ceilalti, observa si se identifica cu diferite moduri de manifestare. Isi raspunde la intrebari legate de schimbarile ce au loc in propriul sau corp, mai ales ca de obicei aceste subiecte nu sunt atinse in discutiile cu parintii decat in mod teoretic. Putini adolesceti se deschid total catre parintii lor, mai ales in ceea ce priveste viata lor sexuala. Izolat in familie, printre adulti cu personalitati conturate, va deveni automat “un ciudat” si va merge mai departe cu sentimentul ca e ceva in neregula cu el.

Ce poti face daca te simti sechestrata in familie? Provoaca o discutie deschisa cu parintii tai. Alege un moment in care sunt calmi si deschisi unei astfel de experiente. Poti incepe prin a suporta niste subiecte care nu iti sunt tocmai favorite. Dar e un mod de a le arata ca ii respecti si ca intelegi ca nu toata lumea e ca tine. Mai devreme sau mai tarziu (de obicei mai devreme) vor face o comparatie intre tine si ei, pentru a-ti arata cat de privilegiata esti, si cat de multe ti se ofera tie in raport cu ce aveau ei la varsta ta. Nu ii contrazice automat. Pentru ei acest lucru este foarte important. Asa isi demonstreaza lor ca sunt niste parinti buni.
Explica-le insa ca ai nevoie de experiente pentru a te maturiza, ca ai nevoie sa incepi sa hotarasti pentru tine, chiar daca acest lucru implica si hotarari gresite. Ei nu vvor putea fi mereu alaturi de tine, ca sa te protejeze, si cu cat amani acest moment, cu atat vei fi mai putin pregatita sa infrunti viata.
Arata-te deschisa sa discuti cu ei despre problemele tale, cu conditia ca discutia sa nu devina una directiva, in care ei sa iti spuna ce ai voie si ce nu ai voie. Cere-ti dreptul la timpul si intimitatea ta.
Iti dai seama ca in schimbul acestor beneficii va trebui sa oferi ceva… Gandeste-te in primul rand la responsabilitatile pe care le ai in familie (scoala, care este echivalenta cu serviciul parintilor, cumparaturi, curatenie, de avut grija de ceva sau cineva, de platit niste facturi etc.). scoate-le in evidenta in aceasta discutie, pentru a arata ca esti parte activa a familiei. Modul in care te prezinti este foarte important, pentru ca el iti balanseaza sansele de succes.
Explica-le parintilor tai ca e dreptul tau sa gresesti si sa fii responsabila pentru greselile tale, ca e dreptul tau sa poti spune “nu” atunci cand ei spun “da”. Ca o comunicare deschisa te-ar face sa ii iubesti si sa ii respecti mai mult si sa ii minti mai putin. Cred ca orice parinte isi doreste sa auda acest lucru.
Pe viitor, daca stabiliti niste reguli noi, respecta-le. De exemplu, daca le-ai spus ca te intorci la o anumita ora si intarzii, suna-i cu cel putin o ora inainte pentru a-I anunta acest lucru. Daca ai spus ca pleci in oras dupa ce faci curat in camera, nu fugi in oras fara sa iti termini treaba. Aceste gesturi ii vor face sa aiba increder in tine si sa observe ca esti o persoana responsabila.
Nu ii santaja pentru a obtine ce vrei. Nu esti doar un cobai care primeste bombonica dupa ce a luat o nota buna. In acest fel ei vor avea tot timpul impresia ca ai ceea ce ai datorita marinimiei lor. Dimpotriva, pune-ti in valoare responsabilitatile. Chiar daca nu aduci in mod efectiv bani in casa, mergi la scoala, te implici in activitati care cer efort intelectual si fizic si acesta este modul in care tu iti castigi dreptul de a avea anumite lucruri. Scoate in valoare rezultatele bune, dar nu le neglija pe cele de care nu esti multumita. In mod evident, nu poti fi perfecta, asa ca mai sunt si situatii in care nu te descurci la inaltimea asteptarilor. Explica-le contextul, consecintele. Spune-o tu, inainte sa o spuna ei. Reactia va fi mult mai placuta decat daca vor descoperi ca ai mintit sau ascuns adevarul.

O vacanţă poate fi ceva supercool, pentru că nu trebuie să mergi la şcoală, nu trebuie să pregăteşti nu ştiu ce teme cărora nu le vezi rostul, cel puţin pe termen scurt. Nu te mai chinuie ciudaţii din curtea şcolii şi nici nu trebuie să te trezeşti de dimineaţă. Şi totuşi, ceva lipseşte...

 Cum supravieţuim vacanţelor şcolare?

De cele mai multe ori, deşi par a nu agrea şcoala de nici un fel, cei mai mulţi copii încep să se plângă încă din a doua sau a treia zi că se plictisesc.

Ce lipseşte de la şcoală, inafară de teme şi profesori?

• Timpul petrecut inafara casei. Pentru un adolescent, mediul familial poate deveni unul foarte ostil, mai ales dacă părinţii sunt unii controlori. Atunci când mergi la şcoală,  parte de zi este departe de stresul zilnic; în vacanţă însă, se cer de la tine tot felul de lucruri, părinţii sunt mai mereu în preajmă, monitorizează orele pe calculator, orele pe chat, orele la telefon, şi mai mereu au comentarii cu privire la toate. Se fac mereu observaţii privind felul în care te porţi, ora la care te scoli, prietenii cu care vrei să te întâlneşti. Si poate ai genul de părinţi care au sentimentul că ei ştiu ce e mai bine pentru tine, aşa că nu prea ai ocazia să spui care e şi părerea ta în toată chestia asta care se numeşte educaţie. Şi dacă în mod firesc zilele trec mai uşor şi ai cui să te plângi despre asta, vacanţele fac problemele tale mult mai greu de suportat.

Soluţii:

Nu privi negativ lucrurile. Dacă eşti unul din adolescenţii care ar prefera şcoala cicălelilor părinteşti, atunci vacanţa e perioada cea mai bună pentru a rezolva aceste conflicte familiale. Şi nu uita, e mult mai greu să schimbi la alţii decât să schimbi la tine anumite lucruri. Aşa că, chiar dacă îţi este destul de greu, lasă puţin emoţiile deoparte şi vezi cum ai putea comunica cu părinţii tăi. Ascultă-le cel puţin o parte din reproşuri fărăr a reacţiona emoţional, încercând să afli cum văd ei lucrurile. Dă-le dreptate, dar roagă-i să te asculte şi pe tine. Comunicarea e partea cea mai importantă a unei relaţii bune. Vei obţine mai multe lucruri de la nişte părinţi care se simt ascultaţi decât de la unii care cred că intri în competiţie pentru ei, şi atunci cu uşurinţă se impun prin forţă. Şi nu obţii decât frustrare, şi eventual dorinţa de a te răzbuna, sau visul că eşti un copil înfiat, pentru că părinţii tăi nu ţi-ar putea face aşa ceva.

In plus, nu te aştepta să obţii lucruri doar pentru că aşa ai chef. Mai degrabă, gândeşte-te care îţi sunt responsabilităţile, pentru a te putea raporta la ele atunci când îi ceri drepturile. Dacă ai sentimentul că pur şi simplu meriţi totul pentru că aşa ai chef, rişti să ai o viaţă tare plictisitoare. Şi foarte puţini prieteni. Binenţeles, e alegerea ta.

• Prietenii de la şcoală. Şi ei îţi vor lipsi cu siguranţă. Mai ales dacă nu staţi în aceeaşi zonă şi vă vedeţi de obicei doar la şcoală. Nu privi vacanţa ca pe o tragedie, pentru că rişti să o tranformi în exact acest lucru. Mai degrabă vezi partea pozitivă:

Soluţii:

Uneori prietenii, mai ales la vârsta adolescenţii, te pot sufoca cu problemele lor existenţiale şi personalitatea lor. Foloseşte aceste zile ca pe o cură de dezintoxicare, pentru a-ţi da seama dacă chiar îţi doreşti aceşti prieteni, sau doar te laşi folosit de ei, pentru că ţi-e frică că altfel nu poţi avea prieteni, sau pentru că ai sentimentul că nu eşti suficient de cool ca să ai unii.

Dacă ai un frate sau o soră, nu contează dacă e mai mic sau mai mare, poate e timpul să faceţi cunoştinţă. Trăiţi în aceeaşi casă, dar cât de mult ştiţi unul despre altul?

• Pauzele. Pentru mulţi elevi, pauzele sunt cele mai plăcute momente ale unei zile de şcoală. In pauze te distrezi în pilule concentrate, afli cele mai bune informaţii despre tot ce se întâmplă în jurul tău, poţi scana o cantitate uriaşă de persoane doar stând pe hol într-un loc strategic, alături de o prietenă care e superbună la bârfe, plus că are cine să îţi observe bluza nou cumpărată sau faptul că e prima oară când ai pus rimel. Acasă, pauza continuă a unei vacanţe poate deveni plictisitoare.

Soluţii:

Prietenii nu sunt pe altă planetă. Mai ai chatul, şi el te poate ajuta să afli lucruri cu aceeaşi uşurinţă ca pe holul şcolii, mai ales dacă ai prietenii potriviţi. O relaţie bună cu părinţii tăi şi o raportare strategică la bunul simţ comun te pot ajuta să petreci câteva ore zilnic în compania prietenilor tăi, fie faţă în faţă, fie pe calculator. Pentru ca acest lucru să se întâmple, te ajută nu să încerci să obţii asta cu forţa, ci să fii cooperantă, responsabilă şi rezonabilă în cererile tale. Nu e atât de greu. Cred că ştii deja, din experintă, că un zâmbet face mai mult decât o criză de nervi.

• A fi printre ceilalţi ca tine. Cu toţii avem nevoie de compania celor care sunt ca noi, care ne împărtăşesc credinţele, valorile, scopurile în viaţă. In acest fel, ne simţim susţinuţi şi simţim că aparţinem. Mai mult decât alţii, adolescenţii au o mare nevoie de apartenenţă la grup, în mişcarea lor de câştigare a individualităţii prin revolta împotriva modelului parental, de cele mai multe ori. Şi atunci, o vacanţă îţi poate distruge chiar sistemul de referinţă, pentru că te îndepărtează de cei care sunt ca tine, cu care părinţii tăi poate nu sunt de acord să te întâlneşti, şi pe care doar mediul şcolar te ajută să îi ai aproape. Ce poţi face dacă nu e nici o modalitate prin care să poţi negocia să să vezi cu ei, inafară de a fi nefericit?


• Soluţii:

Fă o pauză scurtă pentru a petrece nişte timp cu tine. Poate suna mai bizar, dar îţi va prinde bine. Poţi, de exemplu, să aduni nişte poze de când erai bebeluş şi până în prezent, ordonându-le pe etape, şi luându-ţi cu această ocazie puţin timp pentru a te gândi la tine. E ca un proces de autocunoaştere, care să te aducă mai aproape de tine, să te facă să conştinetizezi lucrurile bune din viaţa ta, lucrurile pe care le-ai dori altfel, şi de ce ai nevoie pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti. Îţi va lua cel mult oo după amiaza dintr-o zi plictisitoare, dar e preocuparea perfectă pentru o zi în care vroiai să mergi la mall sau în oraş şi nu ai avut voie. În loc să îţi risipeşti energia aiurea, în certuri cu ai tăi, ai folosit acest timp pentru a te descoperi pe tine. 

Eşti în vacanţă, ok. Inainte de a vedea asta ca pe o perioadă plicitisitoare, în loc să te plângi de lucrurile care ţi se întâmplă, vezi mai degrabă care sunt avantajele unor zile libere şi foloseşte-le din plin. Fă un jurnal al schimbărilor şi al lucrurilor deosebite pe care le-ai făcut în acestă perioadă. Peste ani, poate o să ţi se pară ridicol, dar atât de dulce...